În căutarea aurului pe Sărățel

Am pornit împreună cu prietenii, lăsând în urmă drumul ce șerpuia printre plopii golași până, hăt, departe. Eram, poate, în cea mai importantă ieșire din ultimii ani, miza fiind vechea mină de aur aflată în apropierea pârâului Argintăriei, afluent al Sărățelului.

În ziua de azi, puțini mai știu că aici, pe Valea Râmnicului, cu multe sute de ani în urmă una din preocupările oamenilor a fost printre cele tradiționale mocanilor din zonă, extragerea aurului și argintului. Poate nu vă vine să credeți, dar acest adevăr nu poate fi pus la îndoială. În scrierile vechi se amintește despre acest lucru specific rudarilor aurari din zonă. Dovezile sunt mai multe. Diverse documente amintind despre aurul și argintul acestei zone.

În anul 1728 pe Valea Râmnicului s-a înregistrat o incursiune a armatei austriece ce, printre altele, a avut ca obiect și aurul celor care aveau această îndeletnicire21. Mai târziu, la 1821, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, turcii au dat iama în zonă în urmărirea boierilor greci și români ce se retrăgeau spre Ardeal.

21 Până şi apa Râmnicului va fi studiată de austrieci la 12 iulie 1728, ştiindu-se de munca rudarilor aurari din zonă-Prof. Alexandru Gaiţă

CINE SÎNT, DE FAPT, ŢIGANII DIN CURBURA CARPAŢILOR?

Documentele ne amintesc că aurul și argintul a fost extras aici când de turci, când de ruși sau chiar armata germană în timpul Primului Război Mondial.

Almanahul Râmnicului ne amintește că, ”La poalele muntelui Purcelul, la nord-vest de Sarea Roșie, se găsește și azi un cuptor părăsit , unde se afirmă că, pe timpuri, se extrăgea argint din galenă”. (Almanahul Râmnicului – 1933).

Coborâm pe cărarea îngustă printre arbuștii de fag și jneapăn, călcând cu grijă pe pământul încă înghețat în mare parte. E început de februarie și vremea s-a îndurat să ne lase să colindăm – pentru a câta oara?- aceste plaiuri de poveste, plaiuri ce ascund încă multe secrete ce poate nu vor fi niciodată scoase la lumină.

Suntem puțini, dar, împreună, încercăm să scoatem la lumină aceste locuri, să le facem cunoscute în lume și, mai ales, să le cunoaștem trecutul. Și trecutul se lasă descoperit ușor-ușor, iar noi îl respectăm și luăm de la el doar ceea ce ne permite. Și nu ne-au dezamăgit niciodată aceste locuri, indiferent de anotimp. Și asta pentru că le iubim și știm să le apreciem frumusețea. Iar ele știu că aici ne vom întoarce mereu cu drag, ne vom întoarce să ne regăsim și să ne aflăm liniștea sufletească. Pășind printre alunecările de teren din apropierea albiei Sărățelului, căutăm un loc pe unde să trecem apa ce se scurge agale printre stâncile aduse aici în urma viiturilor trecute. Peisajul este dezolant. Alunecări de tren se întind de o parte și de alta până în vale, spre confluența cu Râmnicul. Brazi și fagi, în amestec, se întind în amonte spre munții ce veghează asupra acestei văi.

Găsim un vad și, sărind din piatră în piatră, trecem pe celălalt mal, căutând cu privirea ceva care ar fi amintit de fosta mină de aur. Urcăm pe stînga pârâului Argintăriei și, la primul popas, cercetăm harțile vechi realizate de armata austriacă unde mina apare ca un semn ce ne duce spre o altă lume. Un El Dorado al acestei văi. Nu suntem singurii care detinem aceste hărți. Pe alții probabil nu i-a interesat să afle despre zonă. Ce nebuni și-ar pierde timpul fără un câștig material? Probabil noi.

Harta datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când, armata austriacă, a cartografiat pentru a câta oară această margine de țară. Și a cartografiat-o atât de bine încât azi putem compara ceea ce a fost atunci și cum s-a transformat într-un secol și jumătate această vale.

Urcăm călcând pe pământul ce dă semne de dezgheț, puțin dezamăgiți de faptul că mina nu se arată privirilor noastre lacome de nou.

Ceilalți par a se lăsa păgubași, dar eu știu că trebuie să fie aici. Puțin mai sus după cum arată harta. După atâta amar de vreme, probabil configurația terenului s-a schimbat destul de mult, încât să nu se mai cunoască mare lucru. Este o zonă cu multe alunecări de teren. În aval, pârâul Argintăriei a erodat terenul creând un adevărat torent.

Pășesc printre fagii bătrâni încercând să descopăr ceva. M-am despărrțit de restul grupului ce se pare ca a luat o pauză puțin mai în vale. Cotrobăi cu privirea fiecare colțișor de pădure încercând să dau de ceva care să amintească de mina de altădată. Și eforturile mi-au fost răsplătite într-un final. Undeva în față, printre frunzele neputrzite încă, câțiva bolovani ruginii ce făceau notă discordantă cu restul peisajului întâlnit până atunci mi-au atras atenția. Mă apropii cu emoție și observ zeci de bolovani asemănători împrăștiați pe o zonă relativ mică. Am scos ciocănelul din rucsac și am lovit primul bolovan. E tare. Foarte tare. După câteva încercări se sparge o bucată și din spărtură se arată metalul auriu atât de mult căutat.

O avalanșă de emoții, sentimente, bucurie a pus stăpânire pe mine. După atâta vreme, mina de aur s-a lăsat descoperită și, cel mai important, a fost descoperită chiar de către cel care a găsit harta și a insistat cu această călătorie . Probabil bucuria nu ar mai fi fost aceeași dacă altcineva ar fi găsit-o…

Cobor către ceilalți. Le spun să nu mai caute. Aici nu este nimic. Nu prea îi interesează dacă este sau nu. Pentru ei este doar o excursie. Pentru mine, un nou subiect pentru această carte și confirmarea ipotezelor despre aurul din zonă.

După câteva clipe le spun că am găsit mina. M-au privit toți cu neîncredere. Le arăt  bolovanul din care se arată minereul mult căutat. Îl cercetează pe rând pipăind-ul cu atenție. Îi privesc cu interes. Le studiez reacțiile. Simt emoțiile ce îi cuprind ușor, ușor.

Ajunși la locul unde, probabil, a fost gura minei, începem sa spargem bucăți din bolovanii ruginii. Conțin foarte mult fier. Datorită umezelii au această culoare roșiatică de rugină.

Dintre sfărâmăturile de rocă se arată și minereu de argint. Chiar foarte mult. Strălucește în lumina razelor soarelui de februarie, iar noi continuăm să căutăm. Punem în rucsaci bucăți de rocă pentru a demonstra și altora că legenda este adevărată. Probabil că mulți nu vor crede. Dar e de ajuns să credem noi. Noi am văzut. Am pipăit metalul prețios și asta ne de ajuns.

Hotărâm să nu divulgăm locul exact unde se află mina. Cine știe ce ce febră a aurului va începe pe valea Sărățelului. Nu vrem ca locul să fie distrus. Noi nu intervenim asupra naturii. Luăm de la ea doar ceea ce ne permite.

Cu rucsacii doldora de roci aurifere pornim pe drumul spre mașină. Nu ne mai întoarcem pe unde am venit. Vrem să vizităm și alunecarea de la Sarea Roșie. Cea mai mare alunecare din zonă. Își poartă numele de la sarea de culoare roșiatică, culoare ce vine de la oxizii de fier prezenți în cantități uriașe în zonă.

În drumul nostru întâlnim un filon de cărbune ce traversează Sărățelul. Se întrerupe în malul stâng ca să apară pe celălalt mal și continuându-se pe sub satul Pleși cine știe până unde.

Mai la vale, din topirea sării, avene chiar uriașe își fac apariția. Sarea se arată peste tot albind totul în jur. Și totuși, nu este atât de curată ca cea întâlnită în satul Sări. Aici este amestecată cu fier sau cărbune.

Urcăm prin centrul alunecării de teren. Se întinde pe sute de metri. Capătul este undeva sus de tot. Urcăm cercetând cu privirea după pepite de pirită. Cineva ne-a spus că se gasesc din belșug aici. Și am găsit. Pirita, sau aurul proștilor poate induce în eroare pe orice necunoscător. Are aceeași culoare. Poate un pic mai roșiatică. Cristalizarea o dă de gol. Spargem câteva bucăți și pornim mai departe urcând cu greu panta destul de înclinată.

Dinspre Masa lui Bucur nori negri se arată fioroși. Începe să picure ușor iar noi grăbim pasul. Ajungem sus pe plai și după câteva minute ne instalăm în mașina ce ne așteaptă la marginea drumului lângă lac.

Pornim spre casă după o zi plină de emoții. Nimic nu se compară cu o descoperire despre un lucru știut doar din poveștile celor bătrâni sau din documente vechi.

Comentarii facebook

You May Also Like