Învățătoarea mea

Școala noastră primăra avea două învățătoare: doamna Tanța și doamna Gică. În vremea aceea, la noi în sat clasa întâi și clasa a treia partajau aceeași sală de clasă și firește aceeaș învățătoare, în același interval orar, dimineața de la ora opt la ora doisprezece. După-amiaza, de la ora unu (sau ora treisprezece, cum se exprimau cu pretiozitate crainiciii de la radio) intrau în aceeași încăpere clasele a doua și a patra, cu cealaltă învățătoare. Deci începeai ciclul unu cu o învățătoare într-o dimineață (clasa întâi) și îl terminai (în clasa a patra) cu aceeași învățătoare, într-o după-amiază. Pe cealaltă învățătoare nu o vedeai prin școala în mod normal decât la serbarea de sfârșit de an.

Învățătoarea mea era doamna Gică. Mamele socoteau din timp cu cine le pică copilul, iar noi, copiii preșcolari, în afară de „al cui ești?” trebuia să știm să dăm răspuns întotdeuna și la intrebarea obligatorie pusă de adulți: „la ce învățătoare faci [școala]?” Spuneai „la doamna Gică” și adultul clătina din cap și murmura „da, da, da…” cu adânci și ascunse semnificații.

Practic, orele se derulau în felul următor: prima jumătate din „oră” (adică 25 din cele 50 de minute regulamentare) se lucra cu clasa întâi, iar în cealaltă jumătate se lucra cu clasa a treia. În răstimpul când se lucra cu cei mari, celor mici li se dădea ceva de scris, și invers. Eu mai căscam însă gura la cei mari, din curiozitate și din plictiseală. Pe pereți erau pancarte desenate cu mere, pere și pitici, în grupuri de câte doi sau câte trei. Sub desene era câte o problemă rebusistică gen monoverb eliptic: o literă lipsea din fiecare cuvânt și era înlocuită cu o liniuță: A_a a_e me_e. Foarte târziu am înțeles cum se folosesc acele panouri și care e utilitatea lor.
Îmi mai aduc însă aminte de un dispozitiv a cărui întrebuințare nu am înțeles-o niciodată, nici acum nu știu cum se folosește: numărătoarea, sau abacul. Dupa mulți ani, cu ocazia unei excursii în fosta URSS, la Cernăuți am văzut vânzătoarele la magazin socotind prețul mărfurilor cumpărate cu așa ceva, așadar se puteau face calcule serioase cu abacul. Pe noi nu ne-a învățat, deși în fața clasei, lângă tablă, trona o numărătoare cu bile mari, roșii și albastre. Patru ani a stat acolo, ca o piesă de mobilier.
A fost apoi o vreme când venea o lecție la istorie la clasa a patra, despre mișcarea ilegalistă, când se scoteau din fundul clasei niște tablouri stivuite pe jos lângă perete și se inșiruiau în fața clasei, la vedere. Erau portretele militanților și conducătorilor Partidului Muncitoresc fost Comunist: Vasile Roaita, Ana Pauker, Gheorgiu-Dej și mulți altii, și se spuneau câte ceva despre fiecăre. Am văzut când li s-au arătat celor din clasa a patra, dar când ne-a venit și nouă rândul să ni le arate, nu le-a mai scos. După o vreme le-au luat din clasă și le-au dus undeva, nu știu unde.

Doamna Gică purta pulovere din lână tricotate de ea (probabil tot așa poartă și acum, traiește încă), și în fiecare an de 1 martie mă ridicam pe vârful picioarelor ca să îi prind în piept mărțisorul cu un bold.
Făcutul fundei la mărțisor și prinsul în piept, asta da încercare dificila, era cel mai greu lucru pe care îl aveam de înfruntat în clasele unu-patru! 

Comentarii facebook

S-ar putea să-ți placă și