Pe muntele Piatra

Lăsăm cascada în urmă şi pornim mai departe spre izvoarele Munteorului de sub vârful cu acelaşi nume. După un kilometru de mers pe drumul destul de bun, dar acoperit cu un strat de zăpadă ne abatem spre dreapta pe o culme acoperită de brazi şi fagi călcând, zăpada încă pufoasă ce trece mai sus de glezne. Urcuşul devine mai greoi, dar gândul la culmea înaltă ce ne aşteaptă ne dă puteri.

În urma noastră, valea este învăluită încet-încet într-o ceaţă lăptoasă, menită să sădească îngrijorări în  sufletul nostru. Dar noi continuăm. Este mijlocul zilei şi mai avem timp. Nimeni nu se gândeşte că ne-am putea rătăci sau că se vor ivi şi alte pericole.

În faţa noastră se aude un muget puternic ce ne îngheaţă sângele în vene. Ne oprim descumpăniţi pentru o clipă, dându-ne seama mai apoi că este vorba despre o turmă de cerbi ce îşi au sălaşul aici. Îi vedem printre copacii uriaşi cum ne privesc adulmecându-ne cu nările catifelate. După câteva clipe dispar în desişul pădurii lăsând în urmă doar zăpada răscolită în căutarea hranei.

Ajungem pe altă culme şi pornim uşor spre stânga, continuându-ne urcuşul. Peisajul devine şi mai sălbatic.Liniştea ce ne înconjoară devine din ce în ce mai apăsătoare.

Aici suntem departe de lume, pe versantul celălalt al Muntelui Piatra. Pentru a ajunge în sat ar trebui să facem cale întoarsă cam vreo opt kilometri. Destul de mult ţinând seama de zăpada moale şi ceaţa care se lasă tot mai deasă.

Urcăm. Fagi uriaşi în stânga şi în dreapta pierzându-se în întunecimea fioroasă. Drumul devine tot mai anevoios şi zăpada din ce în ce mai mare. Ramuri de brad stau atârnând sub greutatea zăpezii. Verdele cetinii se amestecă cu ruginiul frunzelor de fag ce încă nu s-au desprins de pe crengile copacilor tineri şi cu albul imaculat al zăpezii de ianuarie.

Ajunşi undeva pe culme pornim pe muchia plină de zmeuriş privind cu teamă spre hăul din dreapta ce se cască întunecat printre brazii împovăraţi sub sutele de ani ce-I poartă în spate. Aici n-au ajuns drujbele toporatorilor şi poate n-or ajunge vreodată.

Câţiva brazi uscaţi şi plini de licheni cenuşii ne atrag atenţia. E prima oară când întâlnim aşa ceva. La prima impresie am crezut că este un copac  nemaiîntâlnit. Când m-am apropiat mi-am dat seama.

Urcăm şi iar urcăm. Panta nu mai este aşa abruptă, dar o urmă proaspătă de urs întipărită în zăpada moale ne face să simţim fiori prin şira spinării. A trecut cu câteva minute înaintea noastră de pe o parte pe alta al versantului, pierzându-se în desişul  întunecos.

O ultimă pantă şi în faţa noastră se arată nişte stânci uriaşe la fel cum am întâlnit şi la Masa lui Bucur. Mai departe drumul se înfundă. De partea cealaltă a  pietrelor se cască prăpastia. Ceaţa ne împiedică să vedem că în partea cealaltă se înalţă muntele Stejicu Mare, iar jos, în vale se află drumul spre Mănăstirea Muteoru.

Sub o stâncă se pierd urmele unei pisici sălbatice ce şi-a găsit în măruntaiele muntelui culcuşul. Aici ne oprim. Nu mai avem pe unde să înaintăm. Cercetăm stăncile şi descoperim scrijelituri vechi de peste o sută cinci zeci de ani. Unele mai vechi, altele mai noi. Numele celor care au trecut pe aici au rămas mărturie peste decenii întipărite în stânca dură.

După câteva minute de odihnă pornim pe drumul de întoarcere sperând să nu ne prindă noaptea în pădure şi lăsând în urmă muntele fioros şi învăluit în ceaţă.

Comentarii facebook

You May Also Like