Stânca Șoimului

Stânca Șoimului

În dreapta șoselei, apa învolburată a Râmnicului  trecea vijelioasă printre stâncile ce gâtuia albia lăsând doar o deschizătură de 3-4 metri. Cândva aici pragul de stâncă fusese mult mai sus ți locului i se spunea ”la cascadă”. Cu timpul, stânca a fost roasă  și casada a dispărut formând un defileu în miniatură. În stânga apei, stânca se mai înalță încă câțiva metri  fiind accesibilă doar pe partea din amonte. Pe o cărăruie ce șerpuiește printre mărăcini se poate urca până sus. Acolo, în vârf, oamenii au înălțat o cruce ce veghează deschizătura văii.

Prin anii șaizeci ai secolului trecut râul avea cursul pe actualul drum. Povestea nea Enache Ticu, că în acea perioadă, în timpul săpăturilor, cineva a găsit aici un pocal din bronz ce părea a avea o vechime apreciabilă. Pocalul a fost preluat de către cei de la Muzeul din Focșani spre a fi studiat și de atunci nu s-a mai auzit nimic de el.

În dreapta, pe un mic platou, biserica moniument istoric încă rezistă intemperiilor.  Din malul de deasupra, tovanți și  martori de roziune se arată ochiului gata să se prăbușească în vale peste casele ce se arată printre pomi.

Poate dacă ar fi promovate și aceste stânci ar fi la fel de celebre ca Babele de la Ulmeț sau Tovanții din zona Buzăului. Dar la noi interesul este doar  ”căpătuiala” și nimic pentru comunitate.

Dincolo, peste râu, un drum forestier șerpuiește pe Valea Rea, un pârâu ce în urmă cu aproape două sute de ani era cunoscut pentru puțurile de petrol aflate aici. Acum doar amintirea a mai rămas despre aceste puțuri în memoria câtorva bătrâni din Dealu Sării.

Pornesc la pas pe drumul încă înghețat cu aparatul foto prins de gât. Din mal, firișoare de țărână dezghețate de  soarele de primăvară se rostogolesc sub forța gravitației. Încă mai este zăpadă pe ici-acolo.  Ușor,ușor natura se trezește la viațăși mugurii copacilor stau să explodeze.

Cu greu, trec pârâul adânc, cățărându-mă din piatră în piatră. După câteva minute de mers ajung la baza pietrei ce se înalță ca un zid în fața mea. Să tot aibe vreo 20 de metri înălțime. Zidul pare tăiat dintr-o singură lovitură cu barda de cineva. Așa e de neted. Acolo în vârf se numeste Stânca Șoimului, denumire dată de localnici pentru cine știe ce întâmplări din trecut.

Pe aici prin față nu este chip de escaladare. Trebuie să găsesc altă cale de a ajunge în vârf. Ocolesc pe partea dinspre Râmnic care mi se pare mai accesibilă. Într-adevăr, pe aici se poate urca. Povârnișul este mai blând. Îmi înfig călcâile în zăpada ce ăncă nu s-a topit poe această parte ferită de soare și urc cu hotărâre. Din copac în copac cu pauze dese reusesc să ajung acolo sus. O creastă îngustă mă întâmpină, creastă în care câțiva arbuști și-au înfipt rădăcinile.  Pe partea cealaltă prăpastia ce se arată îți dă fiori. Aici te afli deasupra vârfurilor copacilor.

Jos, în vale, se întinde satul cu casele rasfirate printre puținii copaci din grădinile gospodăriilor. Turlele strălucitoare ale bisericii fac nota discordantă cu tot ce este în jur.  Natura se trezește la viață, ici-colo câte un pom  schimbându-și culoarea în verde crud. Câte un ghiocel își arată capul de printre frunzele aproape putrede. În vale, pârâul se aude cu apele-i vijelioase , umflate de topirea zăpezii.

Un fâlfâit puternic de aripi mă trezește din visarea în care căzusem. Un corb uriaș s-a năpustit din înalturi asupra mea mai, mai să mă doboare.  Abia acum am înțeles de ce i se spune Stânca Șoimului. Supărat că i-am deranjat culcușul, corbul a continuat să se ridice în înaltul cerului și să se năpustească asupra mea, trecând din ce în ce mai aproape. După cateva minute, i s-a alăturat alt corb la fel de uriaș și asaltul asupra mea și-a dublat forțele. Simțeam aerul rece produs de aripile păsărilor ce treceau în picaj pe lângă mine scoțând țipede îngrozitoare.

Când aripa unuia dintre ei m-a atins din zbor peste cap am înțeles că nu e de joacă cu aceste păsări și am hotărât să nu le mai deranjez spațiul unde își aveau cuibul.  Deveniseră periculoase ca într-un film de Hitchcock.

Am pornit spre baza stâncii la fel cum urcasemajutându-mă de copacii din jur. Ocolind stânca pe partea dinspre Râmnic am ajuns la baza ei scăldată în soare. Aici nu mai era zăpadă. Vegetația îți făcea timid apariția printre frunzele veștede de fag. Deasupra, vârful stâncii se înălța semeț spre soare strîjuind valea.

S-ar putea să-ți placă și