Valea lui Ion

De mulţi ani, paşii unora dintre noi rătăcesc hai-hui prin locuri banale fără să stârnească în mintea noastră vreun sentiment, o tresărire. Şi de ce ar stârni aşa ceva locurile prin care păşim, poienile pe care le admirăm indiferent cum se numesc? Aşa le ştim de mici, cu numele lor ce  pentru noi nu înseamnă mai mult decât un nume.  V-aţi  întrebat vreodată, totuşi, de unde vin aceste nume ale locurilor? Puţini dintre noi facem  acest lucru şi atunci când o facem,  de obicei nu primim răspuns. Cei care ne puteau spune despre locurile şi poveştile lor au devenit de mult timp ei înşişi poveste, acum nemairămânându-ne decât să ne întrebăm în zadar fără a primi răspuns.

Oare ce întâmplări petrecute în negura timpului şi-au lăsat numele pe aceste locuri? Ce a impresionat atât de mult conştiinţa populară încât aceste toponime să se păstreze uneori chiar sute de ani?

,,Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi-ţi trebuie un dram de iubire ca s-o înţelegi”[1].  

Cuvinte spuse de Iorga, universal valabile, dar numai cei ce ştiu să asculte pot descifra povestea locurilor pe  unde paşii îi poartă.

Cu o istorie veche de peste 500 de ani, Dumitreştii nu duc lipsă de asemenea locuri pline de semnificaţie şi locurile  sunt multe chiar dacă nu ne dăm seama. Şi fiecare loc are povestea lui, necunoscută multora şi care încet, încet dispare în neantul indiferenţei noastre.

Un astfel de loc este şi „Valea lui Ion” , un loc ce ascunde o poveste tragică, petrecută cu mult timp în urmă, poveste peste care se aşterne încet uitarea.

Situată în partea de sud a comunei, la aproximativ doi kilometri în aval de podul de fier peste Râmnic, Valea lui Ion se arată privitorului cu un peisaj sălbatic şi dezolant, plin de alunecări de teren mai ales în partea de contact cu lunca Râmnicului. Şi totuşi, povestea acestui loc se identifică cu o parte din istoria Dumitreştilor, istorie nescrisă în cuvinte, dar care se păstrează din generaţie în generaţie prin denumirea locului.

Demult, în 1813, când domnitor al Ţării Româneşti era Ioan Gheorghe  Caragea, unul dintre mulţii domnitori fanarioţi pe care i-a avut Ţara Românescă, epidemia de ciumă a lovit Bucureştiul. Această epidemie, cunoscută şi sub numele de „Ciuma lui Caragea” s-a răspândit repede în întreaga ţară şi, cum era de aşteptat, nici Dumitreştiul n-a fost ocolit. După unii cronicari, ciuma ar fi făcut în jur de 90 de mii de victime în întreaga ţară. Câte victime au fost la Dumitreşti nu există nicăieri scris mai ales că arhiva locala a dispărut în urmă cu aproape o sută de ani. Cert este că Dumitreştiul a fost lovit de ciumă şi au fost şi victime. 

Pentru a preveni răspândirea bolii, autorităţile locale au hotărât ca ciumaţii să fie izolaţi într-un loc departe de satele locuite. Astfel, pe platoul ce străjuieşte Valea lui Ion în partea de nord, a fost înfiinţat un „lazaret” (LAZARÉT s.n. Loc izolat pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă; loc de carantină. Pl. -te ) unde erau izolaţi bolnavii şi îngropaţi după ce treceau la cele veşnice.

Distanţa destul de mare de sat şi circulaţia curenţilor de aer în lungul râului a făcut ca acest loc să fie ales pentru izolarea bolnavilor.

După cum a consemnat istoria, nu toţi oamenii se îmbolnăveau de ciumă, unii dintre ei fiind pur şi simplu imuni la această boală. Aceşti oameni, cioclii după cum li se spuneau, erau folosiţi pentru a strânge bolnavii şi pentru ai îngropa. Şi la Dumitreşti exista un asemenea cioclu imun la boală. Îl chema Ion şi treaba lui era să adune bolnavii de ciumă din sate şi să-i ducă în lazaretul din actuala vale ce-i poartă numele. Acolo, după ce mureau, Ion lua cadavrele şi le arunca în râpa din apropierea platoului după care  erau acoperiţi cu pământ.

Îşi ducea traiul singur printre cei bolnavi, ascultându-le vaietele zi şi noapte, în sat nemaifiind primit.

Se spune că  rudele celor bolnavi, duceau mâncare până într-un anumit loc din apropiere şi îl strigau pe Ion, spunându-i cărui bolnav să o dea. Alteori, bolnavii se târau până  la marginea platoului şi strigau spre sat rudele care-i abandonaseră.  Şi strigătele lor pluteau peste apa Râmnicului auzindu-se până în Biceşti.

A trecut ciuma, au dispărut toţi bolnavii, dar Ion a rămas să locuiască acolo, în sat nemaigăsindu-şi locul. Şi acolo şi-a dus Ion traiul  mulţi ani până s-a alăturat celor pe care cu mâinile lui îi îngropase cu ani în urmă. Timpul a trecut şi numele locului a rămas să dăinuie peste veacuri puţini oameni ştiindu-i adevărata poveste.

Păşeam de curând prin iarba crudă şi verde ce ascundea dincolo de privirile mele suferinţele atâtor nefericiţi loviţi de crunta boală la început de secol nouăsprezece. Şi fiecare foşnet al ierbii era parcă un vaiet de demult ce se amesteca cu susurul apei ce curgea printre pietre în apropiere.

[1] Iorga, N. – Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a omânilor,Bucureşti, 1941

Comentarii facebook

S-ar putea să vă placă și